Anterior am scris un articol despre copii rebeli, in care am descris ce fac parintii si pedagogii atunci cand se confrunta cu un comportament rebel la copii. Cu totii vrem copii cu un comportament impecabil, nu? Ei, bine, poate nu. Cel putin trebuie sa intelegem ca un copil rau nu neaparat are parinti rai. Și, de fapt, dupa ce criterii putem cataloga picii si parintii ca fiind rai sau buni? Multe carti despre parenting ne invata cum sa-i ajutam pe copii sa faca lucrurile bine. Adica sa manance bine, sa faca pipi la olita, sa doarma bine, sa se comporte bine… Si acest „bine”, desigur, este evaluat de adulti. Scopul, se pare, este acela de a-i ridica pe copii la anumite standarte. In conformitate cu aceste carti, copiii ascultatori = parinti de succes; copii neascultatori = esec si batai de cap. Dar, de fapt, este un copil docil motiv de ingrijorare sau de sarbatoare? Și viceversa: un copil rebel ar trebui cumintit sau incurajat sa-si exteriorizeze emotiile?
Pentru a afla raspunsul la aceste intrebari, trebuie sa intelem mai intai ce este rebeliunea. In asta ne-a ajutat psihologul Zinaida Popa: „Rebeliunea este o manifestare a ceea ce nu isi doreste copilul la un moment dat, o revolta fata de ceva/cineva, care poate fi agresiva sau violenta. Atunci cand noua, adultilor, nu ne convine sau nu ne place un anumit lucru, ripostam, nu-i asa? Sau, de cele mai multe ori, cedam doleantelor altora? Cum am dori noi ca micutii nostri sa reactioneze in astfel de situatii in viata adulta? In functie de raspuns, modelam si comportamentul nostru fata de copil si fata de situatiile in care el manifesta rebeliune.
Daca ne dorim un copil ascultator, atunci il vom educa din prisma „ceea ce spun eu, ca parinte, este purul adevar. Eu stiu cel mai bine pentru tine ce trebuie sa simti, sa faci s.a.” Dintr-o astfel de interactiune cu copilul si dintr-un astfel de comportament fata de el, va rezulta un omulet docil, care asculta de fiecare, parerea altora fiind cea mai corecta. El nu-si va putea expune punctul de vedere, fiindca nu va avea incredere in el. Nu va sti ca poate gandi ceva util si interesant. De cealalta parte, copilul care ne opune rezistenta in anumite situatii din viata, doreste sa isi manifeste individualitatea si invata sa fie independent. Ceea ce este foarte important in acest caz e atitudinea noastra si modul cum reactionam in relatia cu el.
Principalul, sa nu ajungem la extreme si, din frica noastra de a-l inhiba, sa-i permitem sa faca orice, fara a-i dezvalui consecintele comportamentului sau actiunilor lui. Deci copilul poate manifesta rebeliune dorind sa-si exprime independenta, iar daca nu gestionam corect aceste comportamente, adica nu ii acceptam emotiile, ii negam dorintele, nu suntem empatici la necesitatile lui, ci doar ii permitem sa faca ce vrea el, rebeliunea poate sa continue ca efect al permisivitatii excesive si neargumentate din partea noastra.”
Am cerut si parerea celor care monitorizeaza 24/24 de ore comportamentele copiilor – mamicile.
Victoria Josan are o fetita de 5 ani si spune ca episoadele de rebeliune ale copilului ei erau cauzate de anumite frustrari: „Mai avem un pici mic si, probabil, fetitei ii lipsea atentia mea. Am inceput mai des sa o cuprind, sa vorbim si sa ajungem la un numitor comun. Comportamentul negativ a disparut.”
Din propria-i experienta, dar si din studiile in psihologie pe care le-a facut, Veronica Șeremet a inteles ca cea mai buna metoda de educare a copilului, este prin discutii cu argumente. „Cand le explicam de 10 ori copiilor de ce nu se poate ceva, argumentam de fiecare data, cat mai real si corect (mintind pierdem increderea lor, cand afla adevarul). Nu pentru ca eu asa am spus, sau pentru ca stiu mai bine, sau pentru ca eu sunt mare… Dar motivul real: pentru ca nu e sanatos, pentru ca nu avem bani, pentru ca este periculos, pentru ca mama te iubeste si vrea tot ce e mai bun pentru tine… Și desigur ca nu putem invata copiii ce e bine, iar noi sa facem ce e rau. Ei copiaza mai mult decat invata si nu o sa mearga argumentul ca eu sunt mare si mi se permite, or, si asa copilul vrea sa fie mare cat mai repede!”
Fiecare parinte isi simte copilul si poate identifica motivele rebeliunii celui mic: prea putina atentie sau prea multa, refuzuri dese sau permisiuni nelimitate, caracter indaratnic sau manifestari de curaj si istetime. Tot psihologul Zinaida Popa ne-a explicat cum sa depistam cauzele rebeliunii: „Rebeliunea copilului reprezinta un mesaj important pentru parinte. El, prin acest comportament, vrea sa ne comunice ceva, insa altfel decit asa nu poate, nu a fost invatat si/sau a fost ignorat. El poate fi rebel din cauza ca e alintat, adica noi am fost prea permisivi si neargumentati cu el privind ceea ce face, vorbeste s.a. Eu as zice chiar indiferenti fata de copilul nostru, fiindca nu am depus efortul sa-i vorbim despre ceea ce nu e voie si de ce, si invers.
L-am educat in spiritul „totul se poate”, fara a-l invata sa-si asume consecintele. Poate fi rebel si din cauza unor trasaturi de caracter, la care mediul inconjurator (intamplari, oameni, atitudini) au contribuit la dezvoltarea lor. Aici ma refer la istetime, curaj… Dar, nu in ultimul rand, depinde si de temperamentul cu care copilul se naste. Și atunci noi nu mai putem face nimic decat sa acceptam copilul nostru asa cum este si sa invatam a gestiona corect reactiile lui.”
Despre rolul temperamentului in comportamentul copilului a mentionat si Elena Vladicescu, mamica a doi copii cu varste foarte apropiate: „La noi nu merge aceeasi tactica la ambii copii. Cu baiatul merge daca-l laud si-i dau explicatii ample. E foarte receptiv la sugestii subtile. În cazul fetei merge doar cu severitate si reguli stricte pe care sa le respecte toti, inclusiv parintii. Totusi daca ridic vocea la ea, e tragedie. Amandurora nu le place sa le dai ordine (asta e genetic, cred ca).
Cum ii conving sa faca ce vreau eu? Prin joaca. Facem impreuna, daca nu vor, ii las in pace si revin mai tarziu cu aceeasi propunere.” Și Valentina Albu este de parere ca „respect oferi, respect primesti”: „Daca-i ordon piciului meu de 2 ani sa faca ceva, refuza. Dar daca il rog frumos (da-mi, te rog frumos, un scutec pentru surioara), atunci ma ajuta cu placere. Totusi simt si ei nevoia de stima.”
Un truc pretios l-am primit de la Marcela Sirbu: „Nu-i intrebati pe copii direct ce doresc, dar puneti-i sa aleaga din cateva optiuni care va convin si voua. Nu-i intrebati ce vor sa faca, dar oferiti-le alternative: vrei sa desenezi sau sa citesti? Le dati libertate controlata. Daca nu vor sa aleaga, atunci nu primesc nimic. Aici trebuie sa fim tari si sa nu cedam. La fel e si cu mancarea: oferiti-le posibilitatea de a alege ce vor servi la urmatoarea masa. Implicati-i in alegerea hainelor si in alte activitati de zi cu zi.” Apropo, acest truc il putem folosi si in alegerea cadourilor, daca tot avem aceasta misiune in fata.
Psihologul Zinaida Popa confirma ca oferirea alternativelor este una din metodele recomandate si de specialistii in domeniu: „Însasi propunerea de a alege presupune oferirea posibilitatii de a fi independent. Copilul este cel care decide, iar noi suntem satisfacuti indiferent de alegerea lui. E bine sa-i ascultam mereu doleantele, sa-i acceptam emotiile, sa-i aratam intelegere, chiar daca noua nu ne convine cu adevarat ceea ce vrea sau simte copilul. Cum? Exemplu: Da, inteleg ca te simti obosit/a si nu-ti place sa faci temele, poate, intr-adevar, nu e cea mai captivanta activitate, dar hai sa vedem cum ar putea asta sa-ti fie util (si-i aduceti cateva exemple care sa demonstreze importanta cunostintelor in viata).”
Cand se spune ca cineva este un copil ascultator se ia (de obicei) ca un compliment. Dar voua v-ar placea sa fiti numiti adulti ascultatori?
