Autor: Av. Georgiana – Ioana Havrileț (foto)
Am stat și am mocnit, la foc lent, până să scriu acest articol, în speranța ca voi găsi excepția care să NU întărească regula, de data aceasta. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat, văzându-mă nevoită să isc o dezbatere publică sau măcar să îmi exprim sentimentele care mă încearcă după soluțiile pronunțate de instanțele de tutelă în cauzele privind minorii.
Și ce este acest interes superior al copilului? Că pare să fie doar o himeră în sistemul nostru național, o iluzie a unui sistem de drept ideal. Să începem cu definirea noțiunii, astfel cum este reglementată în legislația românească: Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.
Bun, acum că am stabilit că interesul superior al copilului presupune ca măsurile luate cu privire la acesta să conducă la toate principiile astea, enumerate frumos mai sus, cine trebuie să vegheze ca acest lucru să se și întâmple?
Păi ce spune legea? Legea spune că Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de furnizorii privaţi acreditaţi, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Și cine respectă legea? Vă spun eu. Nimeni. De fapt, aici cred că se aplică zicala conform căreia „excepția întărește regula”, întrucât din când în când, se găsește câte o instanță, de regulă de fond, care să aplice legea și care să dea o hotărâre în acord cu principiul interesului superior al copilului. Ei, până și în acele rarisime situații, se găsește o instanță de apel care să o desființeze și care să dea o hotărâre contrară, pentru că, de ce nu, știu ei speța mai bine decât judecătorul fondului, care a administrat probele și care a perceput în mod direct situația concretă, poate chiar a discutat cu minorul.
Context. Conjunctura profesională m-a condus la acceptarea unor dosare care implică chestiuni ce țin de minori, ocazie cu care am analizat și am constatat că e nevoie de vocație pentru soluționarea acestor tipuri de dosare. Aici mă refer în principal la judecători, că de-aia legiuitorul a impus necesitatea constituirii unor complete specializate de „minori și familie”. Specializarea completelor de minori și familie e, de principiu, o idee bună, dar poate ar fi și eficientă, dacă s-ar impune judecătorilor necesitatea perfecționării continue, prin participarea regulată la niște cursuri de psihologie a copilului, prin informarea cu privire la studiile efectuate la nivel european/mondial cu privire la criteriile ce stau la baza principiului interesului superior al copilului, respectiv la dezvoltare fizică şi morală, la echilibru socioafectiv şi la viaţă de familie.
O parte din judecătorii care fac parte din astfel de complete specializate sunt convinsă că o fac, din propria dorință de a decide ce e mai bine pentru copil, în situațiile în care părinții lui nu sunt capabili să o facă.
Da, există multe situații în care părinții, orbiți de disprețul reciproc, de orgoliul nemăsurat ori de dorința de a răni fostul partener, realmente, nu sunt capabili să ia cele mai bune decizii pentru copiii lor. Exact în astfel de situații, greutatea unor astfel de decizii cade pe umerii judecătorilor.
Ei, după câteva zeci de dosare de acest gen, de-a lungul multor ani de experiență, pot să îmi exprim dezamăgirea față de eșecul sistemului judiciar în cauzele în care hotărârile instanței de tutelă ar trebui să fie pronunțate în interesul copilului și a niciunei dintre părți. Mă așteptam ca aceste complete specializate să ia hotărâri bazate pe studii psihologice, pe principiile și criteriile trasate clar în lege, să aibă în vedere concluziile specialiștilor, să aibă interesul să cunoască părțile/copilul în cauză.
Pornind de la un asemenea ideal, lovitura este aspră, întrucât căderea de la un ideal atât de înalt, la realitate, este mare. Pentru că, de fapt, ce găsim în practica judiciară? Hotărâri luate de judecători cu superficialitate, fără considerarea opiniilor unor specialiști în domeniu, hotărâri luate, de fapt, chiar în detrimentul copiilor și al nevoilor acestora. Magistrații specializați, chemați să decidă spre binele copiilor, îi dezamăgesc în primul rând pe ei, în momentul în care pronunță hotărâri apte să le afecteze negativ tocmai cele trei planuri pe care ar trebui să le protejeze, cu preponderență a vieții de familie care implică atât ambii părinți, cât și bunicii din partea fiecăruia.
Și să vă spun, concret, cele mai frecvente situații în care se întâmplă asta sunt cele în care părinții, în conflict și total dezacord, se adresează instanței pentru a stabili un program de vizitare în favoarea părintelui nerezident. Ca o regulă, instanța e chemată pentru a stabili un program în care tatăl are dreptul să își vadă copilul/copiii, să stabilească frecvența și durata întâlnirilor dintre părinte și copil. Spun că aceasta este regula, întrucât sunt puține situații, de excepție, în care domiciliul copilului este stabilit la tată, astfel încât să fie necesară stabilirea unui program de vizitare în favoarea mamei.
Revenind, judecătorul specializat trebuie să decidă, în interesul superior al copilului, și să stabilească cât de des și cât de mult are dreptul un tată să își vadă copilul. Pot să afirm, atât din experiență, cât și din analiza practicii judiciare naționale, că în 90% din cazuri (ca să nu spun 95%) tatăl are acest drept 2 weekend-uri pe lună. Indiferent cât de mult își dorește copilul să petreacă timp cu tatăl, cât de mult își dorește tatăl să petreacă timp cu copilul, cât de bun părinte este sau nu este tatăl, care sunt recomandările psihologilor de la protecția copilului, standardul este acesta: 2 weekend-uri pe lună, adică 4 zile din 30, urmând ca celelalte 26 de zile copilul să le petreacă cu mama, cu bunicii, cu bona, cu oricine, doar cu tatăl nu. Iar în situațiile extreme, când conflictele dintre părți sunt mai adânci, tatăl nu are nici măcar dreptul de a vorbi la telefon cu copilul în perioada în care acesta se află la domiciliul mamei.
Mă tot întreb cum ar putea cineva aprecia că un asemenea program de „păstrare a legăturilor personale” cu tatăl să fie în interesul unui copil care își iubește ambii părinți și care vrea să petreacă timp cu ei, în egală măsură? Cum poate contribui un asemenea program la echilibrul emoțional, la dezvoltarea normală, la consolidarea familiei unui copil, când în primii 14-15 ani de viață el este efectiv privat de dreptul de a petrece timp cu tatăl său mai mult de 4-5 zile pe lună? Ceea ce este și mai grav este că atunci când stabilesc programul de vizitare, instanțele nici măcar nu au în vedere situația în care o lună are 5 weekend-uri, iar tatăl are dreptul la primul și al treilea, astfel că trec 3 săptămâni până când copilul va mai avea dreptul să petreacă timp cu părintele său.
Am consultat și opinia unor adulți care au fost în situații similare în copilărie și care, toți, mi-au comunicat cât de greu a fost și cât de mult a afectat acest lucru relația tată-fiică ori tată-fiu. Frustrările acumulate, lipsa unui părinte, înstrăinarea față de acesta, sunt elemente care vor marca copilul devenit adult, pe viață.
Cum justifică instanțele stabilirea unui program atât de restrâns? Vorbim, în mod evident, de situațiile în care tatăl nu este violent, iresponsabil ori bolnav psihic, ci de situațiile în care tatăl este cald, iubitor și vrea să fie implicat în viața copilului. Ei bine, argumentele instanțelor sunt inexistente, vagi sau de genul că stabilitatea copilului impune ca acesta să aibă noțiunea unui domiciliu, să nu fie „tracasat” între domiciliile părinților. Serios?! În anul 2025, în era în care procentul divorțurilor este atât de ridicat, noi nu ne adaptăm vremurilor, ci ne raportăm la niște argumente puerile și din secolul trecut, considerând că este mai bine ca un părinte să fie doar de vacanță și celălalt să se ocupe de toate activitățile zilnice și școlare ale copilului. Sunt mamă și nu mi-aș dori pentru copiii mei să nu aibă un tată, prezent și implicat în viața lor. Și nicio mamă nu ar trebui să își dorească contrariul, însă disprețul față de fostul partener și orgoliul personal prevalează de multe ori.
Ce putem face? Ei bine, asta e intrebare de 100 de puncte. Nu există pârghii legale, poate să încercăm să ne unim forțele, să propunem modificarea legii, pentru ca criteriile după care se stabilește programul de vizitare să fie clare și aplicate, să fie stabilit un minim de vizite sătămânale, să fie reglementat domiciliul alternativ al minorilor etc. Studiile de specialitate la nivel european au stabilit că este în interesul copilului să petreacă timp cu ambii părinți, în mod egal, dacă acest lucru este posibil. Aceste studii au fost implementate de majoritatea țărilor europene, care încurajează domiciliul alternativ al copiilor, încurajează petrecerea timpului în mod egal cu ambii părinți, apreciindu-se că „deranjul” mutării copilului de la un părinte la celălalt nu afectează emoțional copilul, însă lipsa unuia dintre părinți da.
Până ajungem și noi să ne dăm seama că facem mai mult rău copiilor dacă îi ținem departe de unul dintre părinți, nu avem prea multe opțiuni la îndemână. Însă, putem formula acțiuni peste acțiuni, apeluri peste apeluri, până când, dintr-o întâmplare sau din noroc, „nimerim” la un complet specializat în mod efectiv și care, poate să decidă că doi părinți iubitori pentru copil sunt în orice situație mai buni decât unul singur.
